Saturday, 20 August 2016

Eu vorbesc, tu vorbesti.Dar noi nu ne vorbim.

In umbra recentei eclipsei, azi am decis sa scriu despre comunicare. In mare si pentru ca in acea noapte buzele imi erau parca lipite si nu reuseam sa comunic nimic (spre bucuria celor din jur, cred).Nimic din ce traiam, nimic din ceea ce alta data as fi exprimat cu lux de amanunte, ca deh! sunt femeie, deci vorbesc mult.

Asadar am stat si am analizat cat din ceea ce vorbim zi de zi este de fapt o comunicare autentica si cat este dialog fara interlocutor, cat din ceea ce ne spunem zilnic este  simtit la nivel de suflet si apoi exprimat.



Cu telefoanele in mana ne conversam zi de zi pe whatsapp si messenger,  trimitem emoticoane si poze, alegem sa impartasim povesti puerile si fara substanta.In era like-ului si a snapchat-ului (daca nu stii ce e snapchat e grav! ia si te documenteaza aici,  Snapchat), uitam uneori sa ne oprim o secunda, sa ne privim interlocutorul in ochi si sa simtim cu toata fiinta ceea ce ne transmite. Sa ii atingem mana prietenei de langa noi si pentru un moment sa o ascultam cu adevarat, lasand deoparte intentia de a da o replica cat mai smart si plina de citate din carti de self-help.

Ne vorbim, dar nu ne auzim. Ne spunem lucruri de dragul de a ne auzi vorbind si de teama de linistea care se poate lasa intre noi.

Sunt calugari budisti care practica tacerea-mauna, care elibereaza o energie colosala si permite practicantului sa acceseze stari de acceptare si de iubire de sine extraordinare.
Totul doar prin liniste. Prin simplul gest de a lasa linistea sa ii cuprinda si sa genereze cai nebanuite de ascensiune spirituala.

Acum, eu nu zic ca fiecare ar trebui sa faca asta. Dar, ascultand zumzetul din jurul meu, imi dau seama ca 95% din ceea ce aud zilnic este galagie. 

Nu sunt vorbe, nu sunt trairi, nu sunt emotii. Doar galagie.
Energia sufletelor noastre nu salasuieste in cuvintele noastre. Nu ne exprimam, ci debitam.


Acum foarte multi ani, cand am facut primul curs de yoga, ni s-a spus sa respectam fiecare cuvant.Pentru ca el este incarcat cu energia noastra si ramane in aura asa cum l-am eliberat, mereu alaturi de noi.
De-a lungul anilor, am respectat lectia asta pe cat posibil.

Am scris ieri un articol despre tipare in relatii, Azi o fac pe desteapta si iti dau 4 subiecte de gandit, iar acum imi dau seama ca am omis ce era mai important: comunicarea.
Comunicarea reala, fara subterfugii, fara manipulari si fara sa urmaresti altceva decat a exprima simplu ceea ce simti. Simplu-un cuvant atat de banal si totusi atat de important.

Prin prisma ranilor si a bagajelor emotionale, transmitem celui din fata noastra emotii distorsionate, ii vorbim pentru toti cei care au fost si nu mai sunt in viata noastra, ne eliberam traumele si frustrarile si le asezam victoriosi pe umerii celuilalt si apoi intrebam exasperati: ''De ce nu ma intelegi??''
Atacam, ne victimizam, ne proiectam ranile si temerile asupra celuilalt si strigam atat de tare, incat acesta nu ne mai ''aude''.
Si totul duce la nesfarsite discutii fara sens, pe care la final nimeni nu le-a inteles si ne dam seama ca au fost o risipa de energie si timp.
Poate daca am asculta mai mult, cu inima deschisa si cu intentia de a auzi in loc de a da replica, lucrurile ar sta cu totul altfel.
Si poate astfel galagia s-ar diminua, sufletele noastre s-ar apropia si ne-am spune lucrurile importante chiar si daca nu le rostim cu glas tare.




Post a Comment